ZIUA CONSTITUŢIEI
Sărbătorirea "Zilei Constituţiei României", are semnificaţii deosebite, care decurg din faptul că adoptarea Constituţiei, la 8 decembrie 1991, prin referendum naţional, nu poate fi disociată de Revoluţia din decembrie 1989, care a precedat-o, i-a construit bazele şi fără de care nu s-ar fi putut înscrie ca o nouă pagină a istoriei constituţionale a României.
Readucerea în memorie, pentru fiecare dintre noi, a evenimentelor care au dus la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi la crearea unei noi realităţi constituţionale predispune, în acelaşi timp, la evaluări privind transformările, inclusiv de ordin legislativ, care au marcat acest deceniu, de care ne vom despărţi curând, pentru a păşi în anul 2000.
Desigur, evaluările ocazionate de aniversarea Revoluţiei şi de sarbătorirea "Zilei Constiţutiei României" nu pot exclude punctele de vedere critice, chiar contestările, dar şi reconsiderările, pentru ca, în caz contrar, s-ar pierde perspectiva completă a modului în care societatea noastră, şi nu numai ea, se raportează la evenimentele cruciale din decembrie 1989.
Referindu-ne la răsturnările politice şi sociale care au marcat sfârşitul anului 1989 în ţara noastră şi, în general, în ţările Europei Centrale şi de Est, nu putem să nu subliniem că, deşi nu cunoaştem toate răspunsurile la întrebarile care se pun în legatură cu evenimentele de atunci, la întrebarea "a fost oare o Revoluţie?" mulţi analişti de prestigiu răspund afirmativ, deşi sunt destui oameni care percep acele evenimente ca "lovitură de stat", "revoltă populară", "loviluţie" sau, pur şi simplu, ca "evenimente". Există, desigur, în această abordare manifestarea unei anumite frustrări, datorată, mai ales, înşelării aşteptărilor pe care o parte a societăţii a resimţit-o după euforia din zilele lui decembrie 1989. Nu este întâmplător ca răspunsul la această întrebare formează şi acum obiectul unor sondaje de opinie.
Cu toate specificităţile răsturnărilor produse în ţările din estul şi centrul Europei, părerea care pare să-şi facă loc cu din ce în ce mai multă vigoare tinde la a considera că "schimbările aduse de evenimentele lui 1989 au fost extrem de rapide şi, în acelaşi timp, radicale (ceea ce reprezintă de fapt una din definţiile revoluţiilor)."
Într-o altă viziune, mişcările din Est, în special cele din ţările europene, au fost, într-adevar, o serie de revoluţii politice care au transformat ordinea existentă într-un mod decisiv şi ireversibil. Ele au înlocuit sistemul autocratic al partidului unic cu sisteme politice pluraliste în formare şi au permis cetăţenilor, ce trăiseră până atunci sub despotisme fundamentate pe ideologie, să-şi recapete principalele drepturi umane şi civice şi să construiască noi societăţi deschise. În acelaşi timp, se subliniază faptul că "aceste revoluţii au fost (cel puţin în punctul lor de pornire) liberale şi neutopice", ca ele "nu s-au născut dintr-o viziune milenaristă a societăţii perfecte şi au respins orice pretenţie a vreunei noi avangarde autoinvestite de a direcţiona activitatea maselor. Nici un partid politic nu le-a ghidat evoluţia". În opinia lui Vladimir Tismăneanu, "chiar şi în ţările în care tranziţia spre democraţie a fost mai puţin reuşită (Albania, Bulgaria, România) revoluţiile şi-au îndeplinit cea mai importantă sarcină: ordinea leninistă bazată pe suspiciune, teama şi lipsa de speranţă a maselor a dispărut pentru totdeauna, iar cetăţenii acestor ţări sunt acum liberi să dea o formă propriilor destine".
Abordând subiectul dintr-o altă perspectivă, Jean- François Revel afirmă, totuşi, că mişcările populare împotriva regimurilor comuniste, în speţă răsturnările care au marcat în aşa măsură anul 1989, nu se pot numi revoluţii decât prin analogie cu "revolta", întrucât le lipseste noutatea în obiect, scopul. În susţinerea acestei teorii, Revel afirmă că "revolte anticomuniste, majoritatea insurecţiilor de la sfârşitul secolului al XX-lea au fost războaie de eliberare contrarevolutionare. Insurgentii anticomunişti sunt contra-revoluţionari progresişti, iar adevăraţii reacţionari sunt apărătorii revoluţiei comuniste".
Principalul argument în favoarea acestei teze îl constituie faptul că "revoltaţii anticomunişti privesc în trecut, către momentul imediat anterior intrării lor în tunelul totalitar", în timp ce "prin revoluţie înţelegem o răsturnare care priveşte viitorul şi propune soluţii încă neexperimentate". În concepţia acestui ilustru politolog, "nu orice schimbare de regim este o revoluţie, iar o insurecţie poate avea ca scop recucerirea unor drepturi mai vechi, chiar a unor drepturi eterne, abolite vremelnic de totalitarism".
Varietatea abordărilor privind revoluţia în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări din această parte a Europei, nu putea să nu se răsfrângă şi asupra modului de a privi Constituţia română din 1991.
Aceasta strânsă legatură, acest destin comun, s-ar putea spune, care se regaseste pâna şi în contestarile cu privire la revolutie sau cu privire la Constitutie, se bazeaza pe ideea, admirabil formulata la modul general de Dahrendorf, ca "revolutia din 1989 a fost, ca toate revolutiile, o perioada de politica constitutionala", politica pe care el o defineste ca reprezentând "cadrul ordinii sociale, contractul social şi formele sale institutionale", în timp ce "politica normala se refera la directiile dictate de interese şi alte preferinte în cadrul respectiv."
Acceptând formula adoptata de Dahrendorf, potrivit caruia "Constitutiile sunt doar preconditiile a ceea ce înseamna de fapt jocul politic", este clar ca necesitatea adoptarii unei noi Constitutii dupa Revolutia din decembrie 1989 a decurs în mod logic din faptul ca, prin amploarea şi caracterul sau, Revolutia româna a impus o transformare radicala a societatii, a guvernarii ei, cerinta de care trebuia sa se tina seama de catre noua putere instaurata.
Aspiratiile celor care au înfaptuit revolutia s-au concentrat în mod neechivoc pe ideea instituirii unei democratii reale, a reasezarii institutiilor statului pe temelia promovarii valorilor statului de drept, precum şi pe o noua conceptie cu privire la drepturile omului şi la libertatile cetatenesti, ca şi la mecanismele juridice de garantare a acestora.
Desigur, Constitutia adoptata la sfârsitul anului 1991, la doi ani de la Revolutie, reflecta conditiile în care a fost elaborata, precum şi ideile, conceptiile fortelor majoritare din Adunarea Constituanta, care au adoptat-o la 21 noiembrie 1991, validate de rezultatele referendumului din 8 decembrie al aceluiasi an.
Elaborata într-o conceptie moderna, Constitutia din 1991 reprezinta cadrul juridic fundamental pentru organizarea şi functionarea statului şi a societatii pe baze democratice, consacrând reinstaurarea democratiei parlamentare şi a pluralismului politic în România dupa o întrerupere de aproape jumatate de secol. O incontestabila afirmare a valentelor democratice ale societatii românesti a constituit-o alternanta la putere, produsa în urma alegerilor din decembrie 1996.
Toate prevederile Constitutiei merita un interes egal, ele au asigurat, în limitele optiunilor exprimate, premisele constitutionale ale democratiei, ceea ce a facut posibila primirea României în Consiliul Europei.
În ansamblul clasic structurat al normelor constitu-tionale, Legea fundamentala a statului român cuprinde, în afara principiilor generale, doua mari parti consacrate drepturilor şi libertatilor fundamentale, precum şi autoritatilor publice. În acest context, mentionam ca fostul secretar general al Organizatiei Natiunilor Unite, domnul Boutros Boutros-Ghali, în discursul sau cu prilejul primirii titlului de "doctor honoris causa" al Universitatii Bucuresti, aprecia pozitiv faptul ca 35 din articolele Constitutiei reglementeaza drepturile şi libertatile fundamentale.
Desi Constitutia nu utilizeaza termenul de "puteri ale statului", se considera, de marea majoritate a specialistilor, ca cele trei puteri clasice se regasesc exprimate în textele ei: legislativul, în normele privind Parlamentul (art.58 şi urmatoarele); executivul, în normele privind pe Presedintele României şi Guvernul (art.80 şi urmatoarele); justitia, în normele privind autoritatea judiciara (art.123 şi urmatoarele).
Sunt de remarcat, de asemenea, preocuparile privind reglementarea raporturilor dintre autoritatile publice, care "se caracterizeaza prin implicarea reciproca a unora în sfera de activitate a altora, implicatii care semnifica echilibrul prin colaborare şi control".
Referitor la noile institutii constitutionale, se remarca organizarea institutiei Avocatul Poporului şi aceea a Curtii Constitutionale, institutii existente şi experimentate în tarile Europei occidentale, menite sa contribuie la garantarea respectarii drepturilor omului, la buna functionare a puterilor statului şi la apararea suprematiei Constitutiei.
Aprecieri favorabile s-au formulat în legatura cu prevederea constitutionala care include în dreptul intern tratatele ratificate de Parlament (art.11) şi în legatura cu principiul potrivit caruia dispozitiile constitutionale privind drepturile şi libertatile cetatenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul unor neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementarile internationale (art.20).
De asemenea, consacrarea prin art.59 al Constitutiei a dreptului organizatiilor cetatenilor apartinând minoritatilor nationale, care nu întrunesc în alegeri numarul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, la câte un loc de deputat, a fost apreciata ca o masura pozitiva, originala, pentru afirmarea pe plan politic a minoritatilor nationale.
Desi se recunoaste unanim necesitatea respectarii Constitutiei, ca fiind o cerinta de baza a afirmarii statului de drept spre care tinde societatea noastra, înca de la adoptarea acesteia au fost numeroase criticile care i s-au adus din partea fortelor politice de opozitie din Adunarea Constituanta, care nu au votat-o, din partea unor reprezentanti ai societatii civile sau din partea unei parti a lumii juridice. Aceste critici merg de la aprecieri radicale, cu caracter de contestare globala, cum este cea potrivit careia sistemul de drept public constituit pe baza Constitutiei "se alimenteaza dintr-un izvor pur formal: Constitutia din 1965 şi dreptul pozitiv al statului socialist, la care se adauga, din motive de omologare internationala, enuntul câtorva principii de doctrina liberala", pâna la critici concrete privind conceptia sau anumite texte considerate "eretice" în raport cu traditia noastra constitutionala sau cu principiile constitutiilor de tip liberal.
Cele mai frecvente critici care se aduc Constitutiei din 1991 se refera la ignorarea traditiilor constitutionale românesti (mai ales cele din perioada interbelica), la imobilismul şi rigiditatea excesiva privind posibilitatile de modificare şi revizuire a textului constitutional, la evitarea folosirii denumirii de "puteri ale statului", înlocuita cu "autoritati publice", şi lipsa de reglementare a principiului separatiei puterilor în stat. Contestari exista chiar şi cu privire la introducerea noilor institutii - Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului, considerate ca fiind straine specificului constitutional românesc.
Sunt criticate, de asemenea, şi unele restrictii impuse Curtii Constitutionale în exercitarea controlului prealabil de constitutionalitate, întrucât, în conformitate cu prevederile art.144 lit.a) din Constitutie, o lege declarata ca fiind neconstitutionala de catre Curte poate fi, totusi, adoptata în aceeasi forma cu o majoritate de cel putin doua treimi din membrii fiecarei Camere, situatie în care obiectia de neconstitutionalitate este înlaturata, controlul devenind astfel un non-control.
În mod frecvent a fost adusa în discuție și problema reglementarii dreptului de proprietate, criticându-se faptul ca proprietatea nu este garantata.
Incontestabil, pentru unele din aceste critici pot fi gasite raspunsuri. Unul dintre aceste raspunsuri este ca majoritatea democratiilor europene nu recunosc o separare formala a puterilor, iar controlul de constitutionalitate exercitat de o Curte specializata, independenta de toate celelalte institutii publice, precum şi institutia Ombudsmanului (sub diverse denumiri) sunt reglementate în quasi-totalitatea Constitutiilor tarilor europene.
Departe de a nega rolul pozitiv pe care Constitutia şi aplicarea ei l-au avut în anii care au trecut, asigurând bazele întregii legislatii elaborate în aceasta dificila perioada de tranzitie, cu problemele ei specifice, pentru rezolvarea carora nu a existat o experienta care sa poata fi folosita, ceea ce explica şi unele cautari şi ezitari, ca şi întârzieri înregistrate negativ de opinia publica, consideram ca ar fi tot atât de gresit daca s-ar ignora unele puncte de vedere critice la adresa Constitutiei.
De altfel, mass-media a vehiculat în mod repetat propuneri de modificare a unor texte constitutionale, iar în ultimul an, unele partide politice au întreprins demersuri pentru elaborarea unor initiative de revizuire a Constitutiei, pe care le-au pus în discutia opiniei publice. O parte din propunerile de revizuire se refera, între altele, la îmbunatatirea formularii unor texte, la înlaturarea unor disfunctionalitati ale sistemului democratic de guvernare resimtite în practica (de exemplu, reglementarea regimului ordonantelor Guvernului), la garantarea proprietatii private, la introducerea unor precizari în legatura cu imunitatea parlamentara, atât de mult discutata în mass-media, ca şi la mai buna reglementare a statutului unor autoritati publice.
În general, nu numai în tara noastra, revizuirea Constitutiei este privita cu neîncredere şi îngrijorare, existând temerea ca o modificare de aceasta natura poate antrena dezorganizarea unui echilibru gasit.
Este evident, totusi, ca aceste idei de revizuire a Constitutiei nu pot fi ignorate, dar, în acelasi timp, despre ele nu se poate discuta decât în termenii legii fundamentale şi cu respectarea formalitatilor prevazute, care nu exclud şi nu pot exclude conceptul de evolutie constitutionala, cum nu poate fi exclus nici conceptul de realitate constitutionala, ce este "indisociabil legat de viata colectiva".
Problematica atât juridica, cât şi politica, revizuirea Constitutiei presupune o buna pregatire a initiativelor, un anumit consens al clasei politice, concertarea eforturilor specialistilor în drept constitutional, precum şi o larga informare a societatii civile, pentru ca aceasta să o înteleagă şi să o aprobe.
Constantin Doldur
Judecător la Curtea Constituțională.
Curs Valutar
